Arderile lui 3 Gerar

Povestea a început cu o lună și ceva în urmă. Povestea lui Crăciun spre un An Nou. Nimic mai mult decât o matematică. Greoaie cum e carnea de porc pe un stomac îmbălsămat în soia și pateuri vegetale. Apoi, sacrificat și torturat de Ghiță Guiță. Ne plătim Karma urletelor animalului sacrificat de războinicii satului cu vârf și îndesat, prinși mai apoi în temnița indigestiei de după post. Așa-i tradiția, doar… așa-i ca lumea!

Deci, odiseea începe cu postul. Una dintre definițiile etimologice ale acestui cuvânt, este aceea de-a te ține sub observație cu severitate. A observa și cerceta, a te abține, a te reține. Ce vals de cuvinte și înțelesuri! Și eu am postit, atunci! Cu observații și cercetări, cu lupta continuă de a-mi ține sub strictă observație logica și sensul lucrurilor făcute ,,ca lumea” și de mine ,,ca dracu”.

Cu ani în urmă, pe când orizonturile-mi erau încă crude și nepătrunse, am întrebat un preot:

– Părinte, nu înțeleg un lucru! Dacă a mânca carne în post este păcat, atunci cum rămâne cu soia care este o simulare a cărnii?! Adică, nu e păcat mai mare să simulezi dulceața plăcerii hulpave a deliciului animalului vânat și înjunghiat, decât însăși carnea lui?

El mi-a răspuns că, înfrânarea de la mâncare aduce cu sine alte abțineri.

Atât! Am tăcut, atunci! Dar, n-am avut nicio revelație. Și nu m-a convins! Am rămas nesatisfăcută, și ghiftuită de soia. Apoi, mi-am aflat răspunsurile singură. Am început să postesc! Cu cărți! Într-o perioadă din viața mea mă cam îndepărtasem de lectură. Citeam doar, acatiste. Îmi era frică că dacă nu le citesc mi s-ar putea întâmpla ceva rău. Mai evadam sporadic cu Danielle Stele. Păcătuiam în fuga aceasta dulce și relaxantă de a citi ceva cu drag și ușor ca un fulg de nea. Nefiind diversificare, nici înțelegerea nu era multă. Dar, erau multe întrebari. Iar, eu voiam raspunsuri! Am început să citesc multe și de tot felul. Scrise de ,,cei mai păcătoși “. Am înțeles că cel mai mare sacrificiu și cea mai grea luptă, nu este cea a papilelor gustative, ci aceea a căutării și descoperirii de sine. Iar, dacă mâncăm echilibrat, dacă suntem echilibrați întărim rugăciunea pentru sănătatea noastră către Dumnezeu. Despre asta e vorba! Postul așa cum este perceput de majoritatea, nu este nici sacrificiu, nici echilibru alimentar. Este ,,ca lumea”!

Lupta cea mai aprigă însa, este aceea pe care o duc mereu și pe care tot la fel de des și omenește, o pierd: fericirea ce o ai atunci când vrei să mulțumești oamenii din jur și nefericirea atunci când vrei să te mulțumești pe tine, doar.

Apoi, vine Moș Crăciun! Vine la grădiniță, la școală, la serviciu, vine moșul de după moș. Că vrei, că nu vrei, că simți sau nu, forțăm moși peste moși să vină. Dar, dacă oamenii ne sunt mulțumiți, suntem fericiți. Chiar dacă nu prea înțelegem toată risipa asta de false gânduri bune și emoții.

Încep după, mesajele. Patetice copieri de urări, brăduleți și iconițe pe care le primim în același mod de la 114,7 persoane de care de altfel habar n-avem. Cu care nu ne vorbim, nu ne auzim, nu ne frecventăm. Oare ce se dorește a se simți prin această seacă non originalitate? SIMT, a le mulțumi celor care nu mi-au transmis nimic! Sunt de apreciat că mi-au transmis cel mai important lucru: NIMIC. Necondiționați, pentru că așa se procedează, pentru că așa face toată lumea să cadă bine în această perioadă. Lumea a căzut! Câțiva rătăciți au rămas în picioare. Așa AU VRUT, ei!

Mulțumiri însă, celor care au făcut efortul de a transmite ceva simplu prin simplele lor cuvinte! Urările de 31, sunt seci și reci! Un gând bun de 3 Aprilie, are greutate mult mai mare, atunci când vine din neant.

Se poate să apar ca o asasină de tradiție românească. Nu mai există tradiție! Cel puțin semnificația acesteia devenită acum,

nu vreau să mi-o mai păstrez! Tradiția colindelor, urăturilor, a caprelor și a urșilor, a găștilor de băieți mascați ce își încep pregătirile din timp și cu implicare, să facă un joc de să duduie podelele în zgomotul tobelor și glasurilor lor, acestea se pierd de la an la an din ce în ce mai mult! Și rămâne tradiția falseturilor de emoții, într-o porcăială de gras înjunghiat, colcăind în alcool, vomă și diaree de cele mai multe ori. Zgomot de fund, de fond, oameni lehătuiți și perplecși. Carnavalul se termină, măștile cad, se pregătesc supe, se aleargă după bani, bunătatea rămâne în urmă să nu cădem de proști, sarbatorile-n vin au plecat. Oamenii rămân! Cu ce rămân?! Cu aceași căutare a neprețuitei comori pe care o poartă în ei în fiecare clipă a anului, dar pe care o țin captivă pentru începutul anului următor. Uite așa, același toxic Perpetuum Mobile al unei existențe de care nu vrem să avem habar!

3 Gerar- am ars gânduri cu rânduri și ninge atât de frumos! E și normal să ningă în Ianuarie la noi! Clima e temperat continentală cu 4 anotimpuri…ascunse în inimile noastre.

Cu dragoste către îndărătnici!💗

Advertisements

(Ne)buni anonimi

Zbucium, bucium în minte, pe cine chemi? De cine, te temi?

– Pari abătut! Ce nu ți s-a întâmplat și crezi că mlaștina-i adâncă?!

– Mă simt captiv! Parcă, nu pot trece de hăul ăsta de noroi! Mă cuprinde disperarea, simt cum mă trage în jos!

– Dar, ai trecut de el! Pentru că vezi tu, oricum ai privi ești pe partea cealaltă! Nu există o mlaștină care stă în calea ta și te face să nu poți înainta! Există doar, malul ei! Iar tu, ești deasupra! Hăul nu te poate înghiți, dar tu poți să te arunci în el! Alege să n-o faci!

– E totul negru! Mi-e frică de necunoscut! Mă simt nesigur! Alunec!

– Alunecă! Lasă-te purtat de nimicul ăsta apăsător spre alt nimic! Nimic- e liniște! Zgomotul din mintea ta, îți clatină echilibrul! Taci, fă liniște! Iar așa negrul va sclipi. Pe el, vei vedea că dansează raze! Apoi, o alta, apoi lumina toată.

– Și dacă nu pot controla?! Mi-e atât de teamă să nu pot controla! Cărămizile tremură, par a se nărui! Și totuși, ce am construit e solid! Ori vai, dacă nu atât de solid pe cât am crezut! Ce să fac?!

– Se pot nărui, doar lucrurile pe care le fixezi în cuie. Dar ceea ce construiești în suflet cu inima, e cea mai trainică și adevărată înălțare! Cărămizile invizibile, rezistă!

– Pari de gheață!

– De gheață?! Nu! Cioplesc gheața, o topesc, alunec pe ea! Dar apoi, respir răceala ei! Unde e gheață, e aer curat! Unde e foc, apare și tânjetul după gheață. E o linie pe care trebuie s-o urmăm! Cea dintre apă și foc.

– De ce ți-e frică?

– Să nu înnebunesc! Dacă aș înebuni, aș fi fericită! Dar singură, în lumea mea, dragă! Sunt egoistă și lacomă! Vreau și lumea altora! Deci, cred că până la urmă mi-e frică de foamete! De-a nu mă putea sătura.

– Cine te mai înțelege?

– Eu! Nu mă înțeleg cu mine! Dar țintuiesc neînțelesul, iar el știu că mă-nțelege! Îl fac să mă înțeleagă!

– Cum?!

– Îl chem! Dar, nu ajunge! Doar se îndreaptă.

– Visezi prea mult!

– Oh da! E un dar pentru care mulțumesc! Pot visa pe pământ! Fără să adorm! Doar o piroteală placută, cu picioarele înfipte în terestru.

– Atunci, ți- e frică de întuneric! Când închizi ochii, nu-ți mai rămân visele! Le ții captive în starea de trezie!

– În starea de trezie, sunt captivă eu! În visul din spatele pleoapelor închise…mă ține de mână! Mă înțelege și parcă aud un cunoscut (ne)glas: nu ești nebună! Nu ești singură! Doar că, nu-ți pot vorbi!

– Cine îți spune?!

– Neînțelesul.

– Brr! E un ger!

– Da! Așteaptă să vezi când va trece!

– Daa! Când va încolți primăvara!

– N-a fost imposibil să sari peste mlaștină! Deznădăjdea nu e atât de abilă!

– Off, uitasem de mâl! Nu! Nu e simplu! De ce ai reamintit?

– Doar ți-am adus aminte că ai uitat! Tu ți-ai amintit primăvara!

Totul rămâne la fel! Doar, se schimbă…

Cu drag și foame de sens, asezonez salate, gânduri, rânduri …

În bucătăria mea se întâmplă gânduri, îndeosebi. Tot felul de gânduri în aburii din cratițe, în cei din minte. Asezonez cu mare drag mâncarea pentru dragii mei și asezonez mintea-mi. Nu am făcut o pasiune din gătit, dar nici corvoadă nu este! Parcă atunci când gurile hulpave, zămislite din pântecul meu, se aruncă buluc la masă și își spun amenințător unul altuia, să nu care cumva să îndrăznească a râvni unul din farfuria celuilalt, parcă atunci e ceva tare frumos de toată imaginea asta, de băieții mei iubiți, de bucătăria mea, de gândurile mele. De timpul care își îndeplinește menirea tăcut și prea zelos, aș zice! Timp care mă țintuiește în liniștea de mătase a bucătăriei, în miros de tocănițe, pe pervazul ferestrei, printre stele și adieri de vânt, cu Luna aproape și capul în nori, printre oale și linguri de lemn.

Mă gândesc ăsta seară, tocând cu spor niște vinete coapte, a căror sfârșit l-am premeditat într-un castron încă de azi dimineață, la niște inverse să le numesc așa, într-un miasmatic modernism.

Așadar, am ajuns vremuri când femeia chiar poate face orice! Așa ca bărbatul de odinioară. Căci azi, puține își mai lasă bărbații să fie bărbați. Femeile s-au masculinizat, iar bărbații devin niște efeminați, dar forțați de împrejurări, uneori. Un fel de contradicție feminină.

,, Îmbrăcăm pantalonii” bărbaților, apoi ne plângem că sunt insensibili . Uităm că cel mai minunat dar, este acela că am fost create Femei. Și dintotdeauna, am fost deasupra lor, prin faptul că noi îi naștem, le dăm formă din propiul trup, îi hrănim din noi, îi învățăm să pășească în lume. Ori unde, cred că după ce am facut toate acestea, ar trebui să ne oprim. Să ne dăm cu un pas înapoi și să ne lăsăm creația să devină puternică, luptătoare. Să rămânem în umbra lor, dar nu în întuneric, ci în gingășia noastră, în femininul atât de plăcut, de slab, de înțelept.

Nu e desuet ca femeia, să-și suflece mânicile pentru a avea grijă de bărbatul ei! Să-i pregătească hrană gustoasă, să-i îngrijească casa și copiii, să-l primească în ea cu dragoste și dăruire. În pofida vremurilor de acum, timp este. Iubirea, ne ajută să împărțim, timpul.

Sigur, noi femeile de acum, lucrăm la fel ca bărbații! Avem ambii servicii și sarcini de îndeplinit în afara casei. Femeile nu mai au atât timp, nici pentru prepararea hranei, nici să se îngrijească cum se cade de casă, de copii, nici să se dăruiască cu dragoste și freamăt, la dorința firească a vânătorului ce se întoarce seara acasă istovit, flămând și cu desaga plină.

Dar, pot să meargă în armată, la război, să conducă automobile, state, oameni, însa nu mai pot să gătească, să îngrijească de casă, în puține cuvinte, să fie neveste pentru bărbații lor. Trebuie să învețe bărbatul să se nevestească, ba mai mult să îi și permită muierii ,, să se implice ” în toate treburile lui.

Pe undeva, ne pierdem în mult preamodernismul ăsta. Uităm orânduiala familiei și rostul membrilor ei. De fapt, uităm, cât mult bine ne face și cum ne construiește o familie!

Uităm să fim femei înăuntrul nostru, uităm de importanța familiei, nu mai acordăm valoare omului de lângă noi, ne arătăm că ne putem dispensa cu ușurință de el, oricând. Agonisim iluzii moderne, fugim de noi prin saloane de înfrumusețare, ne împodobim ca bradul de Crăciun în lucruri scumpe, dar nu prețuim sensul…sensul nostru prin viață. Ne pierdem pe drumul înspre Acasă.

Eu zic: să ne iubim bărbații, să-i hrănim, să-i îngrijim, să nu-i trimitem cu ușurință de lângă noi! Ar putea pleca…rămânând.

Dorim să le luăm locul, bărbaților?! Dar, vai de acele femei care au fost obligate de viață, s-o facă! O oră, să asculți o astfel de femeie, îngenuncheată de viață și de ,,bărbat,, să-i intri în suflet și-n amaru-i! Să-i asculți jindul după o familie frumoasă, un bărbat bun, protector, iubitor și înțelegător. După armonie, liniște, siguranță. O astfel de femeie, n-ar fi nicicând obosită și nici prea ,, modernă “, pentru ai găti omului ei, a-l îngriji, a-l iubi, ai lăsa locul cuvenit în familie și în societate. Nu i-ar știrbi pentru nimic în lume, atitudinea demnă de bărbat, de stâlp al familiei, de bărbat lângă femeia lui.

Suntem egali, suntem femei…suntem egali?!

Femei dragi, suntem atât de frumoase femei ❤

Bucăți de liniște, adunate cu furie… mă pierd într-un infern tomnatic; în cap, o colcăială de sânge, revoltă și fluturi… ce va muri, întâi?!

Orgolii putrede, mucegăite de lecții de viață neînvățate, nici chiar prin moarte.

Gust acru al prefăcătoriei, de dragul unor fade aparențe. Oboseală și lehamite, să construiesc nisipul grăbit să se împrăștie! Nu urăsc oamenii, urăsc, ori iubesc, emoțiile ce mi le dăruiesc. Uneori, eu nu mai vreau să dăruiesc nimic, nu vreau să uit, nu vreau să iert, nu vreau să-mi arăt dinții zâmbind, ci doar să rup cu ei și să mă înec în sânge. Disimulând, fiara a prins viață. Fuge din brațele lui Buddha, pentru a mai ucide o dată… și voi m-ați ucis, cândva! V-aș dărui, un colier din degetele voastre, pe care vi le-aș tăia, fluturându-vi-le pe sub ochi, învățându-vă despre viață.

Mă opresc la mormântul tău, femeie ce ai dat viață și te simt fericită. Ai făcut un lucru bun în viața ta… ai murit! Ești cea mai tare! Ai sfidat oamenii, viermii și ai ales să fii deasupra tuturor, să te înalți! Miroși a lut, și piele de vierme, dar nu îți pasă. Eu miros a parfum de liliac și simt că mă sufoc deseori. Tu ai pământ în gură și zâmbești. Eu am în gură zâmbet și plâng de furie. Mi-e greață! Sunt îngreunată de orgolii îngemănate, cu perfidia și superficialitatea lor! Te-au sufocat și pe tine! Cu faptul că cer prea mult, iar eu am obosit să mai dau ceva. Vreau să mă dau dracului, să fiu al dracului, măcar o dată.

Ce fluturi, negri! S-au înecat în sânge și tot mai dau din aripi… ori gânduri, sunt?! Nu înțelegeți nimic! Știu asta! E greu să treci prin orgolii mucegăite, să încalți niște papuci cu număr mai mic. Eu mi-am luat Paracetamolul, m-am aruncat în brațele ei, privind în oglindă, i-am ascultat șoapta-revoltă-te, scrie și aruncă în vânt! M-am întâlnit cu paznicul viselor mele, care îmi dăruiește din infinitul său, o liniște ce nu o pot descrie…

E bine acum! La Dracu’… și eu am fost la promenadă cu el, deseori! Puteți să vă duceți și voi…

Mângâi fluturi și trunchiuri de copac. Fluturii mor, iar eu respir aerul arborilor…

…în spate arde, sângele va stinge focul. Mă Voi Împotrivi, în simțuri false! Voi pluti în emoții și voi aduna bucăți de liniște, cu furie…

Păstrează ce e vechi, dar înlătură-l! Tot ceea ce e nou se va învechi! Acceptă! Ne-am născut ca să murim, iar în acest interval, să ne menținem în echilibru!

Trăim vremuri în care nu știm să trăim, de fapt. În pofida accesului nelimitat la tot felul de informații despre cum să avem o viață sănătoasă, o gândire sănătoasă, cum să ne alimentăm sănătos, metode de-a ne îndrepta spre cunoașterea Sinelui ș.a.ș.m.d. Toate în zadar, parcă. Căci alegem să nu alegem nimic. Asimilăm multe informații, dar la sfârșit, nu punem nimic în practică. Deh, spiritualitatea e al naibii de complicată! Ori spun, să nu citim mormane de cărți motivaționale și de spiritualitate, ci să citim! Atât, e simplu!

Să nu ne stresăm în diete stricte, în iluzia unui efect rapid și miraculos! Mai degrabă să alegem a nu mai înmuia pâinea în sosul cărnii atât de delicios de altfel. Putem încerca să mâncăm! Atât, e simplu!

Să dormim suficient. Dar oare cum să împaci tumultul cotidian cu cele 8 ore de somn obligatorii? Ok, te culci târziu, pentru că ajungi târziu de la serviciu, mănânci târziu. Dar, citește 10-20 de pagini dintr-o carte înainte să adormi. Te vei trezi bine. Atât, e simplu! …și multe alte exemple, pot urma.

Secretul e, simplificarea lucrurilor. Totul e simplu în esență, doar noi complicăm tot. Ne dorim și cerem mult prea mult. Iar când avem ceea ce ne dorim, dorim din nou. Așa devenim sclavii propiilor dorințe. Ne înecăm în iluzia că noi ne suntem propii noștri stăpâni. Ceea ce scriu aici, cunoașteți deja. Ați auzit și citit aceste lucruri de nenumărate ori. Știu! Și eu, de altfel. Dar imi scriu gândurile că, poate așa îmi rămân și în minte, ca mai apoi să se transforme. De ce să las gândurile să moară? Cred că partea cu transformarea e mai grea! Pentru a reuși în acest sens, e nevoie de detașare, de antiteza acceptare- înlăturare. Eu, arunc lucruri vechi. Tot ce e vechi și inutil, arunc. Mă refer la tot felul de lucruri mici adunate în timpul vieții în casa omului și deloc folositoare la o adică. La ce-mi folosește nu știu ce suvenir cumpărat de la mare, acum vreo 5 ani?! Adună praf și stres din partea-mi că, off cât praf!! De abia l-am șters, doar! Deci, înlătur cauza depunerii prafului, e mai sigur.

Adun oameni și cărți, în schimb! Iubesc cărțile! Ele îmi dăruiesc, lumină și extaz. Accept oamenii din viața mea, îi păstrez pe cei cu care rezonez în gândire și de la care aflu lucruri noi. Care mă învață, ori mă luminează asupra percepției mele față de un anumit lucru. Pe ceilalți, îi privesc. Mă uit la prezența lor fizică, atât. Nu pot vedea mai mult! Și încerc să mă detașez de ei, să-i accept ca fiind în starea lor de a fi, redirecționându-mi gândurile spre alt orizont, nu spre primul obiect cu care aș putea arunca în ei. Cu toate că ar fi al naibii de plăcut, câteodată! Doar că nu funcționează așa. Nu suntem unii mai buni decât ceilalți. Suntem și atât. Și cel mai simplu lucru de făcut atunci când nu te regăsești cu un om în același context e, să rămâi pe loc. Lasă-l să plece! Privește cerul pe deasupra capului său!

Totul Este în Echilibru! Această afirmație e esența și cel mai greu lucru de înțeles, de acceptat și pus în practică, în spiritualitate. Micile detalii ale existenței, conduc spre esență. Sfatul pe care mi-l dau mereu și mereu: caută echilibrul în tot, chiar dacă este greu, foarte greu! Caută să-l deslușești, căci el Este! Iar dacă nu, crează-l!

Mă duc să arunc o cratiță veche…

Ce miros proaspăt are, aerul ❤

Formă fără fond

Călătorea pe marginea asfințitului înspre noapte. Cutreiera într-o derulare frenetică de emoții și gânduri fără sens. Nu le găsea nici începutul și nici sfârșitul. Doar simțea că se înăbușă în ele. Ar fi dat orice să găsească clipa acea dulce-fatidică, când totul a început să se rostogolească. Când a început să alunece în abis de culori, de flori, în fluviul cel adânc. Cât absurd învăluit în nimic! Ireal și imediat!

Scria. Scria, nădăjduind într-o eliberare. Ori poate să înțeleagă. Să râdă la un moment dat, zicându-și: off, minte, minte! Cât mă mințeai, dar îți venii eu de hac până la urmă! Spera, de fapt. Mai mult decât acel timp furat, pe care și-l dorea atât de mult… Nu putea nimeni să înțeleagă, doar el, neînțelesul. Și parcă ce?! Nimic, decât nimic.

Scria. Simula. Trăia. Hoinărea. Se întorcea. Noaptea nu îi era deloc sfetnic bun. O încurca. Nu îi putea da nimeni răspuns, nici chiar glasul sufletului ei, nu putea grăi.

De ce apari mereu?! Mereu în spatele meu ești! Mă sprijini, sau mă înjunghii? Prezență apăsătoare, ori mintea-mi slabă, poate! O fi vreun gol pe undeva, un gol acoperit de flori și zâmbet.

Scria. Ce poate vindeca mai bine, decât scrierea unor gânduri? Idei, pe care să nu le lași să moară. Scria pentru ea. Nu din talent. Ci din emoție, din nebunie, din dorința pe care nu o vroia de fapt. Vroia doar să se elibereze, să înțeleagă, să dispară. Nu ea… Era bine ancorată în realitatea soarelui, chiar dacă nu s-ar fi crezut. Doar nopțile îi erau fugă, mesaje și decoruri din mai multe lumi și timpuri.

Scria. Prinzătorului de vise, îi șoptea: tu nu faci nimic, dar nu mai veni!…

Fază de suflet

Mă strâng, își zicea, se simțea. Simt că mă sufoc, mă strângi…da, atât de tare mă strângi…transparent, frustrant!

Ce-o fi cu strânsoarea asta?! Cum să mă pot elibera și cine sunt? Își purta apăsător și conștient crucea propiei dorințe născute din absurd și emoție. Era puternică în lupta ei cu irealul imediat. Dar el era blajin, tăcut, mereu acolo. O sufoca cu praf de stele, strivindu-i liniștea. A urlat în gându-i înspre el: pleacă, pleacă…pleacă, dar după ce mai stai o clipă!

Cine sunt de fapt, dacă doare atât de tare că ești?! Când am stârnit pietrele, rostogolindu-le de undeva spre altundeva?! De ce te strecori laș prin puntea unui vis, în care mă văd, dar nu sunt?! Aș putea să te ucid, să mă eliberez, dar fugi și prinzi visele-mi, și mâna tu o prinzi…întotdeauna, mereu și mereu. Alerg, alerg și cad în brațe(…)

Mă sufoc, eu, mă strâng, își repeta mereu. Mă îneacă albastrul și infinitul din tine! Bezmetică te caut fără de corp prin Univers, plutind pe atingeri de inimă și stele. Mi-ai acoperit pământul cu gheață, alunec! Te urăsc…câteodată!

Orele-s târzii, luna s-a așezat pe pervazul ferestrei mele, iar eu mă dezbrac de Ego. Îmi arunc măștile și nu mai contează nimic! Poate să înțelegi și-atât…doar atât.

Cine sunt eu, oare?! Se gândea adânc și se cutremura. Cădea în abisul unei străfulgerări de adevăr. Alt adevăr, crudul adevăr. Căuta vindecarea, tânjea după liniștea unui ,, nu mai simt nimic” mă desprind și tu nu mai ești aici!

Cândva n-am să te mai văd niciodată! Așa se întâmplă! Există oameni pe care nu o să-i mai vedem niciodată! Vor pleca, după ce ne-om fi învățat lecția, după tot ceea ce e menit să ni se dezvăluie, vor pleca, și nu-i vom mai vedea niciodată…la fel.

Cu cât orele se scurgeau înspre dimineață, cu atât Ego-ul începea să se trezească. Simțea cum masca îi cere s-o așeze la loc, cum regulile și obligațiile lumești o cheamau la datorie, cum totul se apropia de forma și dimensiunea cuvenită. Era liniștită întotdeauna după luptă. Nu-i păsa de nimic, decât să înțeleagă… Înțelegi?!